Reflectare după 10 ani la articolul “Ce pot cânta creștinii atunci când se simt mizerabili?”

Citește sau ascultă audio PRIMUL SĂU ARTICOL la link-ul de mai jos (Notă: din păcate, versiunile AUDIO sunt înregistrate folosind o traducere mai slabă comparativ cu versiunile scrise, deci recomand să citiți):

Dintre toate lucrările pe care le-am scris vreodată, micul meu articol intitulat „Ce pot cânta creștinii atunci când se simt mizerabili?” mi-a adus o mulțime de surprize în ultimii ani. L-am scris în aproximativ 45 de minute într-o după-amiază, înfuriat de un comentariu superficial pe tema închinării pe care îl auzisem înainte și îl uitasem. Cu toate acestea, un text scurt care a presupus timp și energie minime a strâns mai multe răspunsuri pozitive și o corespondență mai emoționantă decât oricare altă scriere de-a mea. Conținutul său a rezonat cu persoane din întreaga sferă creștină, oameni din diferite contexte bisericești, dar având un lucru în comun: înțelegerea că viața are o dimensiune tristă, melancolică și dureroasă, care este foarte des ignorată și uneori chiar negată în bisericile noastre.

Prin acel articol am intenționat să subliniez ceea ce am văzut ca fiind deficitar în închinarea creștină, o lipsă care este evidentă atât în abordările tradiționale cât și în cele contemporane, și anume: absența limbajului specific lamentării. Cartea Psalmilor, harfa Bibliei, conține multe note grave, de tânguire, ce reflectă natura vieții credinciosului într-o lume decăzută. Și totuși, aceste strigăte de durere sunt în general absente din imnuri și din cântecele de laudă. Astfel, întrebarea din titlul articolului este una autentică: ce cântări există în repertoriul bisericii pe care să le poată cânta cu sinceritate la biserică duminica o femeie ce tocmai a pierdut o sarcină, un soț rămas văduv, ori un copil care a ajuns orfan? Răspunsul, am sugerat eu, sunt Psalmii, deoarece în ei găsim cuvinte insuflate în mod divin, care îi permit credinciosului să își exprime cele mai adânci suferințe sau mâhniri înaintea lui Dumnezeu.

Aș scrie, astăzi, acel articol în mod diferit? Cert este că nu aș schimba esența. Dacă ar fi să modific ceva, poate i-aș extinde posibilitățile de punere în practică, deoarece cred că mesajul său este cu mult mai important acum decât a fost în momentul scrierii sale. Analizând peisajul bisericilor contemporane, am rămas uimit de faptul că până și măreața evanghelie a harului suveran se concentrează acum asupra pieței tinere, și prin urmare este învăluită de frumusețea celebrității, a puterii lumești, a unor abordări superficiale asupra vieții care îi caracterizează pe cei imaturi și copilăroși. Aspecte care erau odată (și din nefericire au încetat să mai fie în ziua de azi) specifice exclusiv celor ce susțineau evanghelia prosperității sunt acum prezente în cercuri evanghelice majore, fără a întâmpina critici sau comentarii. Lumea a fost întoarsă cu susul în jos când calvinismul a ajuns să fie cunoscut în unele zone din pricina mândriei și aroganței.

De asemenea, astăzi sunt mult mai conștient de realitatea morții și de efemeritatea vieții. Am scris articolul gândindu-mă la alții; fiind mai în vârstă acum, mi-e mult mai clar felul în care adevărul lui se aplică atât în viața mea, cât și în a celor pe care îi iubesc. Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine tot mai familiarizat cu pierderea prietenilor și a familiei, iar mortalitatea sa pare un musafir nepoftit ce apare constant la cină. Tată fiind, m-am bucurat când fiul meu m-a învins prima dată într-o cursă de alergare, însă bucuria mea față de creșterea puterii sale a fost de scurtă durată, pentru că am realizat în următorii ani că ea indica, de asemenea, propriul meu declin.

Lumea ne încurajează să sfidăm acest lucru cât de mult – fie prin exercițiu fizic, fie prin alegerile vestimentare, sau chiar prin operații estetice. Totuși, lumea este asemenea unui om înșelător care ne spune mereu ceea ce vrem să auzim. Slăbiciunea și apoi moartea sunt iminente pentru fiecare dintre noi, și este datoria unui pastor de a se pregăti personal, instruindu-și, totodată, biserica pentru acest lucru inevitabil. Cred, în consecință, că nu a fost niciodată atât de important ca biserica să îmbrățișeze în închinare noțiuni precum slăbiciunea și tragedia. Într-adevăr, privim înainte și așteptăm învierea, dar să nu uităm că drumul spre înviere trece prin moarte, fapt necesar și imposibil de evitat. Trebuie să le amintim oamenilor din jur prin predici, prin rugăciuni și prin ceea ce cântăm în adunare că puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră – iar în ceea ce privește învierea, puterea lui Dumnezeu este vizibilă în și prin slăbiciunea noastră deplină, chiar și atunci când pare că suntem în ghearele morții.

De când am scris acel articol am devenit, de asemenea, mult mai conștient de puterea pe care o are liturghia (ordinea și conținutul serviciul divin) în formarea mentalității unei congregații creștine. Nu includ aici numai liturghiile formale, precum cele regăsite în cartea The Book of Common Prayer, ci mă refer la forma și conținutul oricărui serviciu de închinare care pretinde a fi unul creștin. În timp, ceea ce rostim și cântăm ca biserică ne va influența subtil gândirea cu privire la credința creștină, având un impact profund și asupra percepției noastre despre viață în general. Acesta este motivul pentru care accentul pus pe frumusețea tinereții și a puterii – ajungând ca cele două să fie centrul serviciului divin – este problematic. Printre altele, ele îi exclud pe cei înaintați în vârstă, sau îi amăgesc prin ideea că nu sunt, de fapt, vârstnici; pe de altă parte, le oferă tinerilor iluzia că ei sunt centrul universului și destinați să trăiască veșnic. Avem nevoie de o liturghie care să reflecte cu acuratețe așteptările de la viață pe care ar trebui să le avem în această lume decăzută, și care să le întipărească și să le consolideze în mintea creștinilor, săptămână de săptămână. Un astfel de serviciu divin este important, deoarece îi pregătește pe creștini de suferința pe care o vor întâlni de-a lungul vieții, în mod inevitabil.

Iar aceasta mă duce din nou cu gândul la Psalmi. Este adevărat că există poeți creștini și chiar compozitori de imnuri care au reușit să capteze în versuri complicațiile întunecoase ale vieții, însă ei nu pot fi comparați cu autorii Psaltirii, care expun bogățiile și adâncimea experiențelor și ale trăirii umane, într-un ton poetic desăvârșit. Biserica în care Psalmii constituie o parte importantă a hranei spirituale își înzestrează membrii cu resursele necesare pentru a trăi cu adevărat în valea plângerii. În aceeași măsură, bisericile care nu fac aceasta îi privează pe oameni de o adevărată comoară – și în căutarea cărui lucru? A relevanței? Nimic nu este mai relevant (în mod universal) decât a pregăti oamenii de realitatea tulburătoare a suferinței și a morții. În biserica din care fac parte, există persoane care duc o viață cu adevărat dificilă, și a căror povară nu se va ușura odată cu trecerea timpului. Acestora le pot spune doar următorul lucru: Cu toții avem parte de suferință, dar la sfârșit există o înviere. Observați felul în care notele grave ale plângerilor și suferinței, prezente în Psalmi, sunt împletite cu o nădejde tangibilă pentru viitor. Și fiți încurajați: plânsul poate persista seara, și este uneori cu adevărat copleșitor, însă dimineața vine veselia (Psalmul 30:5).

Acum câțiva ani, am cununat un cuplu tânăr din biserică; am menționat în predică faptul că toate căsătoriile pământești încep cu bucurie și se sfârșesc în mod tragic. Fie că vorbim despre divorț sau moarte, legătura dragostei umane va fi sfâșiată într-un final. În ciuda acestui lucru, căsătoria dintre Hristos și Biserica Sa începe cu tragedie, dar se sfârșește cu o uniune veșnică, în care vor domina fericirea și iubirea, și pe care nimic nu o va frânge. Există o bucurie asupra căreia trebuie să fie ațintită închinarea noastră – bucuria ospățului de la nunta Mielului. Totuși, oamenii pe care îi îndrumăm trebuie să știe că în această lume vor avea parte de întristare – nu una lipsită de speranță, însă una reală, pentru care trebuie să îi pregătim.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi reveni, după atâția ani, asupra articolului „Ce pot cânta creștinii cuprinși de întristare?” și că îl voi comenta. Sunt mulțumitor pentru faptul că pare să fi fost încurajator și de folos pentru mulți.

—————————————————————————————————————-

Carl Trueman este profesor de studii biblice și religioase la Grove City College in Grove City, Pennsylvania. El a fost profesor de Teologie Istorică și Istoria Bisericii la Westminster Theological Semminary din SUA.

Citește sau ascultă audio primul său articol aici: https://psalmiicantati.wordpress.com/2021/03/01/ce-pot-canta-crestinii-atunci-cand-se-simt-mizerabili/

De asemenea, poți asculta acest articol și în format AUDIO (dar, din păcate, într-o traducere mai slabă) la link-ul:

Citește articolul în limba engleză aici: https://www.9marks.org/article/journalreflections-what-can-miserable-christians-sing/

Ambele articole apar in cartea: The Wages Of Spin: Critical Writings on Historical and Contemporary Evangelicalism (Christian Focus, 2005), 157-63.

One thought on “Reflectare după 10 ani la articolul “Ce pot cânta creștinii atunci când se simt mizerabili?”

  1. Reblogged this on Marius Cruceru and commented:
    ”Biserica care folosește Psalmii ca o dietă regulată a închinării ei își înzestrează oamenii cu resursele necesare pentru a trăi cu adevărat în valea plângerii, dar biserica care nu face acest lucru își privează membrii de la o comoară adevărată, în schimbul la ce? La relevanță? Nu exista nimic mai relevant în acest univers decât pregatirea oamenilor pentru suferință și moarte. În biserica mea am oameni care duc vieți foarte grele, vieți care nu se vor îmbunătăți cu trecerea timpului. Ce să le spun acestora? Nu pot să le spun decât că suferința va bate la ușa tuturor, dar există o înviere; Uitați-vă la felul în care acele strigăte de lamentare din Psalmi, foarte reale și prezente în această viață, sunt totuși înăbușite de o speranță tangibilă și viitoare, și lăsați-vă încurajați de această promisiune. După cum spune psalmistul: seara vine plânsul, și într-adevăr este extrem de dureros acest plâns, dar dimineața vine veselia (Psalmul 30:5).”

    Articol folosit cu permisiune.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create your website with WordPress.com
Get started
<span>%d</span> bloggers like this: